Scrisori de pe țărmul Atlanticului – Mussenden Temple, Irlanda de Nord

Dragă vântule,

Sper că mesajul meu să te găsească cu bucurie, în îmbrățișarea albastrului, care pare de-a pururi îndrăgostit de lumina nordului.

Îți scriu cu gândurile, pe foițe de suflet, poposind între ruinele conacului Downhill House. Am ajuns cu totul întâmplător aici, iar cu doar câteva minute înainte habar nu aveam de existența acestui tărâm, care pare a fi desprins direct din basmele pe care doar tu, vântule-dragule, știi să mi le șoptești atunci când mă porți pe drumuri necunoscute.

Câteva minute doar, în care am cuprins cu privirea vastitatea impresionantă, în care legănări de lumină se împletesc cu verdele aprins și cu albastrul apelor.

O faleză de peste 35 de metri înălțime, așezată dramatic deasupra oceanului, adăpostește ceea ce odinioară a fost una dintre cele mai grandioase reședințe aristocratice din Irlanda. O bucată de pământ plină de mistere și istorie se întinde la picioarele mele, invitându-mă să îi înțeleg, puțin câte puțin, poveștile.

Spre norocul meu, cafeneaua lui Ali, o rulotă ce adăpostește cafea, ceai și alte bunătăți, cu câteva scaune așezate în jur, este încă deschisă. Mi-am cumpărat o cafea cu lapte, în timp ce am atras deja privirea celor din jur.Un bătrânel cu ochi albaștri și obraji modelați de vânturile Atlanticului m-a întrebat de unde vin și cum am ajuns singură într-un loc care pare desprins de pe harta obișnuită a lumii.

Așa a început una dintre acele conversații pe care călătoriile ți le oferă uneori în dar. O conversație despre locuri, oameni și povești care nu se regăsesc în ghidurile turistice. De la el am aflat că Mussenden Temple și Downhill Demesne sunt învăluite într-un aer de mister care fascinează de generații întregi. Unele istorii sunt reale, altele sunt legende, iar altele s-au născut din imaginația celor care au privit prea mult marea și au ascultat prea atent șoaptele vântului.

Cea mai cunoscută dintre ele o are în centru pe Frideswide Mussenden, femeia în memoria căreia a fost ridicat templul. Se spune că era o tânără cultivată, îndrăgostită de literatură și poezie, a cărei inteligență și sensibilitate au rămas vii în amintirea celor care au cunoscut-o. Legenda spune că, în serile cu ceață, silueta unei femei îmbrăcate în alb poate fi zărită privind spre ocean din apropierea templului. Unii cred că este spiritul lui Frideswide, întors să vegheze asupra bibliotecii care i-a fost dedicată. Alții spun că nu este decât jocul luminii printre valuri și nori.

Și totuși, adevărul nu are nevoie de legende ca să impresioneze. Mussenden Temple există cu adevărat. A fost construit în anul 1785 de Frederick Augustus Hervey, excentricul Earl Bishop, inspirat de Templul Vestei din Tivoli, Italia. Așezat pe marginea falezei, pare mai degrabă un vis decât o clădire. Un loc în care cerul și marea se întâlnesc se isi citeasca scrisori de iubire. Inițial, templul a fost o bibliotecă privată. Mii de volume au fost adăpostite între zidurile sale groase, construite special pentru a le proteja de umezeală și de vânturile Atlanticului. Astăzi, cărțile au dispărut, dar locul continuă să spună povești.

„Ce povești frumoase mângâiați voi aici!”, am exclamat, cuprinsă de admirație și de acea bucurie rară pe care o simți atunci când descoperi un loc care pare să fi existat dintotdeauna în imaginația ta.

Lumina își continua dansul peste dealuri și peste iarba de un verde aproape ireal, în timp ce oceanul își întindea albastrul până la marginea cerului. Totul îmi părea atât de vast, atât de viu, încât aveam senzația că respir pentru prima dată. Ca și cum aerul Atlanticului ar fi știut să curețe, măcar pentru o clipă, praful adunat peste suflet în anii grăbiți ai vieții.

“Mă bucur mult că îți place aici”, mi-a răspuns domnișoara care îmi vânduse cafeaua.

A zâmbit, apoi a privit spre mare câteva clipe. “Nu am fost niciodată la Londra…”

“Ei bine, sincer… nu ai pierdut nimic”, m-am trezit spunând, aproape fără să gândesc.

Apoi am râs amândouă.

“La câtă frumusețe aveți aici și la cât de primitori și calzi sunt oamenii, cred că locuiți deja într-un fel de paradis.”

Poveștile au continuat să curgă firesc, asemenea valurilor care se rostogoleau dedesubtul falezei. Curând, un alt localnic ni s-a alăturat și mi-a povestit că, datorită poziției sale spectaculoase, chiar pe marginea stâncilor, Templul Mussenden era cunoscut odinioară drept „locul unde cerul vorbește cu marea”. Mi-a plăcut enorm această imagine.

În tradiția celtică, stâncile și promontoriile erau considerate praguri între lumea oamenilor și cea a spiritelor. Nu este deloc greu să înțelegi de ce. Când stai acolo, cu vântul Atlanticului în față și cu bolta nesfârșită deasupra capului, simți că aparții deopotrivă pământului și cerului. Ești prezent și totuși desprins de timp, suspendat undeva între ceea ce este și ceea ce ar putea fi.

Ruinele conacului Downhill House au dat naștere, de-a lungul veacurilor, multor povești despre fantome. Unii vizitatori susțin că au auzit pași răsunând pe coridoarele dispărute ale casei sau că au zărit lumini misterioase în ferestre care nu mai există de mult. O legendă vorbește despre un servitor credincios care ar continua să patruleze domeniul, fiind incapabil să-și părăsească locul de muncă nici după moarte. Dar, ca în multe povești irlandeze, granița dintre realitate și legendă rămâne intenționat neclară.

În folclorul local, întreaga regiune este asociată cu The Good People, adica zânele și ființele supranaturale ale vechii tradiții celtice. Se spunea că dealurile din jur ascund intrări către lumea lor nevăzută. Călătorii erau sfătuiți să nu rupă anumite flori și să nu tulbure cercurile perfecte de iarbă, considerate locuri de dans ale zânelor. Chiar și astăzi, mulți localnici vorbesc despre aceste credințe cu un respect aproape solemn, ca și cum vechile povești nu ar fi dispărut niciodată cu adevărat.

Pe măsură ce soarele cobora spre orizont, iar Mussenden Temple se contura ca o siluetă aurie pe fundalul cerului aprins, am înțeles că farmecul acestui loc nu stă doar în frumusețea lui. Există aici ceva mai greu de definit. O prezență blândă. O invitație la contemplare.

Unii spun că acest loc le aduce în minte chipurile celor dragi care nu mai sunt printre noi. Alții mărturisesc că aici au găsit răspunsuri la întrebări care i-au macinat ani la rând. Poate că adevărata legendă a templului nu vorbește despre fantome sau zâne, ci despre puterea rară a unui loc de a-i face pe oameni să privească dincolo de orizont și, poate, dincolo de ei înșiși.

În Irlanda există o expresie veche pentru astfel de locuri: thin places: locuri unde vălul dintre lumea văzută și cea nevăzută pare mai subțire. Locuri unde sufletul respiră altfel. Și a fost nevoie doar de câteva minute extraordinare, încărcate de bucurie, povești și admirație, ca să înțeleg că mă aflam într-un loc unde vălul dintre lumi devine subțire.

Acum, când îți scriu aceste rânduri, dragă vântule, lumina începe să se stingă încet peste Atlantic. Umbrele se lungesc peste ruine, iar marea își schimbă culoarea la fiecare clipă. Curând voi pleca mai departe, dar o parte din mine va rămâne aici, pe marginea acestei faleze, între poveștile oamenilor și șoaptele valurilor.

Iar atunci cand te vei întoarce pe aceste țărmuri înaintea mea, oprește-te o clipă lângă templu și privește spre mare. Poate că, purtată de aripile tale nevăzute, vei găsi acolo și una dintre amintirile mele.

Cu drag,

Eva